Roata încă se învârte, dacă râul are apă

Ion Glijinschi ține moara de la marginea Floreștiului, pe un braț îngust al Răutului. Bunicul lui, Simion, a ridicat din nou pereții în 1954, după o viitură care a dus scândurile vechi până spre Costești. Roata de stejar a fost schimbată în 2011 de Pavel Rotaru, tâmplar din Mărculești. Pe o spiță a lăsat anul scrijelit cu cuiul și inițialele P.R.

Moara nu macină în fiecare zi. Când Răutul scade, Ion pune o scândură peste jgheab și pleacă la piață cu făina rămasă de sâmbăta trecută. Câinele, Zmeu, stă sub salcie și nu latră la Vera Munteanu. Vera urcă de ani buni de la Alexăndreni cu porumb, lasă sacii pe bancă, bea apă din găleată și întreabă de piatra care a crăpat.

Înăuntru miroase a făină umedă și a lemn încins. Lângă ușă sunt doi cui: unul pentru cheie, altul pentru șapcă. Șapca e aceeași din 2009, cu cozorocul îndoit. Cine vrea făină nu găsește un program bătut în cui. Întreabă dacă roata merge. Dacă merge, Ion măsoară cu cana de tinichea și scrie în caietul cu coperte de mușama câte kilograme au ieșit.

În 2019 jgheabul a putrezit pe o parte. Pavel a venit iar, de data asta cu nepotul, și au pus scânduri de salcâm. Ion spune că salcâmul ține mai bine la apă decât stejarul, deși bunicul n-ar fi fost de acord. Nepotul a rămas la masă până seara și a desenat roata pe ultima pagină a caietului. Desenul e strâmb, dar anul e scris clar: 2019.

De la drumul spre Ghindești moara se vede abia după salcie. Iarna roata stă, iar Ion închide oblonul de la fereastra dinspre apă. Primăvara, când Răutul se umflă, Zmeu se mută pe prispă și nu mai vrea să intre înăuntru, pentru că podeaua tremură.