Sacii stau pe bancă, fără nume cusut

Sacii sunt de pânză de in, cusuți de sora lui Ion, Lidia, care stă în Căprești. Nu au nume pe ei. Ion leagă gura cu sfoară de culoarea anului: albastră în anii pari, roșie în cei impari. Așa știe care făină e de anul trecut, fără să scrie pe pânză, pentru că scrisul se șterge de făină.

Vecinii nu plătesc la o fereastră. Lasă ouă, un borcan de murături sau un bilet în caiet. În martie 2023 un bilet de la un om din Ghindești spunea doar „am luat jumătate, aduc lemne joia viitoare”. Lemnele au venit, dar vinerea. Ion a scris dedesubt „a venit” și a subliniat de două ori.

Vera își aduce sacul ei, mai mic, cu o petecătură verde la colț. Zice că e sacul mamei. Când făina e gata, Ion îl pune deasupra celorlalți, ca Zmeu să nu se culce pe el. Câinele a dormit o dată pe un sac deschis și Vera a găsit păr în mălai. De atunci sacul ei stă pe raftul de lângă fereastră, nu pe bancă.

Toamna, când porumbul e uscat bine, banca nu mai ajunge. Ion întinde o scândură între două butoaie și Lidia vine să coasă încă doi saci. Stau amândoi până se întunecă, cu ușa deschisă, și Răutul se aude mai tare decât roata, pentru că roata o opresc la lăsarea serii.